La cinci sute de ani după unul dintre cele mai importante momente de cotitură din istoria maghiară, bătălia de la Mohács 500 din 29 august 1526 a fost evocată printr-un amplu weekend comemorativ cu caracter istoric. Desfășurat în perioada 28–30 august 2026, programul Mohács 500 a fost în același timp un act de reculegere, un eveniment de educație istorică și una dintre cele mai ample inițiative comune ale comunității maghiare de reconstituire militară.
Prioratul Transilvaniei de Sud al Ordinului Sfântului Gheorghe și Ordinul Grifonului de Aur (Arany Griff Rend) au fost de asemenea reprezentate la această amplă comemorare Mohács 500. Programul de reconstituire istorică a fost conceput de Muzeul Janus Pannonius și de Grupul de Cercetare a Câmpului de Luptă Mohács 500. Principalii organizatori au fost directorul de muzeu Gábor Bertók și istoricul Cavaler Márk Haramza, confratele nostru din comitatul Baranya.
În cele ce urmează poate fi citită relatarea personală a confratelui nostru, istoricul Tamás Sashalmi-Fekete, aflat chiar în mijlocul evenimentelor.
„Ne-am instalat tabăra militară încă din seara zilei de 27 august, la vest de localitatea Sátorhely, nu departe de Majs, unde s-a desfășurat bătălia originală. Vineri au sosit aproape 400 de reenactori, care au participat la comemorare atât călare, cât și pe jos. Taberele otomană și maghiară au fost amplasate separat, iar câmpul de cereale brăzdat de miriștea uscată era plin de zgomotul pregătirilor intense. Privitorul norocos putea trece printre numeroase formațiuni de cavalerie, artileriști și diferite unități de infanterie. Până vineri seara, muzica de epocă, nechezatul cailor și clinchetul metalic inconfundabil al armurilor se amestecau cu discuțiile războinicilor cu priviri aspre. Totul era pregătit pentru o comemorare demnă și pentru readucerea în memorie a curajului înaintașilor noștri.
Prima parte a zilei de sâmbătă ne-a oferit momente profund emoționante și s-a desfășurat într-o atmosferă de reculegere, deoarece i-am comemorat și pe cei descoperiți în gropile comune de pe câmpul de luptă. Rămășițele scheletice a zece luptători căzuți, identificați în cursul cercetărilor, au fost așezate în mici sicrie, iar în cadrul ceremoniei de sâmbătă ne-am luat rămas-bun de la ei printr-un serviciu funerar solemn. La solicitarea organizatorilor, rămășițele pământești ale celor căzuți în luptă au fost purtate pe umeri de luptători în platoșe din cadrul Infanteriei Grele Börzsöny și al Ordinului Cavaleresc „Armata Neagră” din Kaposvár. Am avut și eu onoarea de a participa la această misiune emoționantă, încheind procesiunea tăcută în armură. După binecuvântarea episcopală, rămășițele eroilor au fost așezate cu respect pe un dric, iar noi am îngenuncheat în timp ce așteptam plecarea acestuia spre Memorialul Național de la Mohács. Apariția cailor negri și a dricului a fost solemnă și în același timp sfâșietoare. Am lăcrimat în acele momente, căci acești oameni au așteptat cinci sute de ani pentru a primi cinstea cuvenită la trecerea lor în veșnicie.
După-amiaza a fost însă deja dominată de febra pregătirilor, deoarece punctul culminant al zilei de sâmbătă urma să fie reconstituirea propriu-zisă a bătăliei. În confruntare au participat aproape 300 de infanteriști și 100 de călăreți, ceea ce demonstrează cât de importantă a fost această formă de omagiu pentru reenactorii militari maghiari. Înaintea luptei s-au aliniat diferitele formațiuni: mai întâi dispozitivul maghiar dispus pe două linii, iar la final armata otomană. Sosirea comandanților – Tomori, Perényi, Szapolyai și în cele din urmă regele – a însuflețit trupele așezate în ordine. Cu trei strigăte puternice de «Isus!» am reconstituit ultimele ore ale înaintașilor noștri, încă plini de speranță. După duelurile inițiale, fidel desfășurării istorice, flancul drept maghiar a pornit la atac. Pentru a sprijini cavaleria care lupta în norii de praf, pădurea de lănci a infanteriei în armură s-a pus în mișcare. În timp ce înaintau în rânduri disciplinate, luptătorii dispăreau treptat într-un nor de praf ce părea ceață. Focul tot mai intens al tunurilor și salvele de archebuze otomane au accelerat desfășurarea evenimentelor. Dr. Márk Vajda, care îl interpreta pe regele Ludovic al II-lea în armură grea de cavalerie, ne-a dat și nouă semnalul, printr-o mișcare a sabiei, să înaintăm cu cea de-a doua linie de luptă maghiară. Ca infanterie în armură, am pornit în sprijinul celorlalți. Sub focul repetat, prima linie de luptă a început să cedeze, iar noi i-am completat rândurile. Umăr la umăr, formând un careu compact, ne-am menținut frontul și ne-am îndreptat lăncile spre cavaleria otomană care avansa. Apoi, conform scenariului stabilit, am început să cădem, iar marele val al infanteriei otomane ne-a acoperit trupurile. Cei care jucau rolul muribunzilor au fost doborâți, iar printr-un atac final formațiunile otomane au înfrânt trupele care reprezentau tabăra maghiară. Reconstituirea a fost însoțită de o narațiune istorică, ale cărei cuvinte de final au constituit unul dintre punctele culminante emoționale ale întregului moment.
Mesajul central a fost acela că, deși mulți au murit și am pierdut această bătălie, iar independența Regatului Ungariei s-a putut pierde pentru o vreme, comunitatea maghiară a supraviețuit. Mohács a devenit un simbol al curajului, patriotismului și sacrificiului de sine. Trebuie să ne facem datoria chiar și atunci când pare zadarnică, pentru că nu putem cunoaște deznodământul final. Trebuie să luptăm chiar și atunci când putem fi învinși. Pentru că, în cele din urmă, viața însăși este o luptă continuă.”
Păstrarea tradițiilor ca memorie și slujire
Pentru Ordinul Sfântului Gheorghe, păstrarea tradițiilor istorice nu înseamnă doar reproducerea unor elemente exterioare sau organizarea unor spectacole impresionante. Reconstituirea istorică devine autentică atunci când cunoașterea, cercetarea, reconstrucția fidelă epocii și respectul față de oamenii trecutului se întâlnesc. Weekendul comemorativ Mohács 500 a reunit aceste elemente într-un mod deosebit. Cercetarea istorică, reconstituirea militară, respectul față de cei căzuți și experiența comună a istoriei trăite s-au întâlnit într-un singur eveniment.
Tamás și-a încheiat relatarea profund emoțională astfel: „Suntem recunoscători că am putut fi acolo și că am putut să ne plecăm capetele în mod demn în fața înaintașilor noștri. Cei care au văzut nu vor uita acest weekend. Noi, reenactorii, am simțit același lucru: am avut pielea de găină și am simțit o amărăciune ca o lovitură în stomac, dar în același timp acest weekend a fost o experiență cathartică și eliberatoare. Imaginea războinicilor care dansau dansuri militare de epocă în lumina lunii pline ne-a amintit de dansul legendar al lui Pál Kinizsi. Melodiile istorice transmiteau forță, iar imaginea tinerilor care se îmbrățișau, se întreceau în curaj sau se luptau prietenește s-a întipărit în memoria noastră cu o căldură aparte. Cine știe ce a trezit și ce a oferit fiecăruia acest moment excepțional? Dar un lucru este sigur: am supraviețuit furtunilor secolelor, ne-am câștigat libertatea, avem o patrie și ne amintim de strămoșii noștri în propria noastră limbă.”
Mohács emlékezete nem csupán egy elveszített csata története. Emlékeztet bennünket a Memoria Mohácsului nu este doar povestea unei bătălii pierdute. Ea ne amintește de curaj, de sacrificiu și de acea forță comunitară datorită căreia am reușit să supraviețuim chiar și celor mai grave rupturi ale istoriei noastre. După cinci sute de ani, nu ne amintim doar de înfrângere. Ne plecăm capetele în fața celor care au fost acolo, au luptat și și-au dat viața..
Fotografii realizate de: Szabó Zoltán, Váradi János, Sashalmi-Fekete Tamás
